Am fost Miky.
Mult timp.
M-au strigat așa copii, părinți, colegi, prieteni. Uneori cu drag, alteori din obișnuință. Am lăsat să se lipească de mine un nume care nu e al meu, care nu mai sunt eu. Pentru că la un moment dat chiar m-a reprezentat. Era o versiune mai jucăușă, mai copilăroasă, poate mai timidă a mea. Dar între timp… am crescut. Am trecut prin focuri interioare, m-am descoperit, m-am renăscut. Și m-am întors la mine.

Eu sunt Adina-Mihaela.

Și fiecare silabă din acest prenume spune o poveste. Despre femeia care sunt acum, despre forța din spate, despre feminitate asumată, despre curaj, despre blândețe, despre liderul care conduce din inimă, nu din ego.

Numele nu e doar un cuvânt. Este un contract energetic.

Când alegi să te prezinți lumii printr-un nume care te onorează, îți dai permisiunea să fii văzut și recunoscut în toată splendoarea ta. Nu în trecut, nu într-o variantă de compromis. Ci aici și acum.

Poreclele sunt ca niște haine care ți-au fost bune la un moment dat, dar acum te strâng.
Sau te micșorează. Sau te infantilizează. Sau te ascund.

Și uneori, fără să vrem, le perpetuăm. Pentru că ne e rușine să le cerem altora să ne numească diferit. Sau pentru că nu vrem să părem “prea serioși”. Dar a cere să ți se spună pe nume nu este despre ego. Este despre respect de sine.

Despre poziționare interioară.
Despre limpezimea identității.
Despre leadership-ul tăcut, care nu țipă, dar care stă drept.

În dans, îi las uneori pe copii să-mi spună Miky – pentru că acolo e un spațiu jucăuș, iar pentru ei sunt o prezență caldă și apropiată. Dar părinții… când îmi scriu „Mickey” cu „e” sau Michi – în glumă sau din neatenție – parcă mi se lovește demnitatea de o bară imaginară. Ce e asta? Un nume de câine? De personaj? De cineva care nu contează suficient încât să întrebi cum se scrie corect?

Nu. Eu nu sunt un desen animat. Eu sunt o femeie întreagă. Cu un nume întreg.

Iar numele meu e o declarație.

Poate te regăsești și tu. Poate și ție ți-au spus „Bubu” sau „Cici” sau „Pufi” când erai mică și ți-a fost greu să ieși în lume cu numele tău real. Sau poate și tu ai rămas blocat/ă într-o poreclă care te face să te simți mic/ă, deși sufletul tău s-a făcut mare.

Poate e timpul să o lași să plece. Să faci loc pentru tine.

Să spui:
„Mulțumesc, poreclă dragă, pentru ce ai fost. Dar acum aleg să fiu întreagă. Să fiu eu.”

Aș vrea ca fiecare femeie, fiecare fată, fiecare om care citește asta să se întrebe:

Ce transmite numele meu? Mă onorează? Mă reprezintă?
Și dacă nu… ai tot dreptul să alegi din nou.

Poate va fi nevoie să corectezi. Să repeți. Să explici. Dar merită. Pentru că atunci când spui cu voce tare cine ești, lumea începe să te vadă altfel. Și mai ales… tu începi să te vezi altfel.

Eu sunt Adina-Mihaela. Și mă simt acasă în acest prenume primit la botez.

Tu cine ești cu adevărat?